Prințese – explicativ și nu numai

Asta e o altă poveste din seria celor cu zâne și spiriduși. Da, poveștile alea ale mele în care Făt-Frumos e mirific și eu dansez sub luna plină cu un unicorn. Sau culmea, nu e tocmai așa. Că prințișoru’ s-a dovedit a fi un bou, eu habar nu am să dansez și unicornu’ cred că s-a-mpușcat de plictiseală.

Păi, în ultimele două săptămâni, am fost acuzată, în repetate rânduri, de aceiași presoană, că sunt o prințesă. Auzi, eu, prințesă! Hai, repejor, mâna sus ăia care nu m-au auzit măcar o dată în viață spunând asta, eu cu gurița mea. Da mă, sunt o fucking prințesă, probleme? Îs atât de prințesă încât activitatea mea preferată e să stau în geam și să le fac cu mâna trecătorilor, în timp ce armata mea de spiriduși de casă îmi calcă coșu’ ăla de rufe care stă de-o săptămână și mă sfidează cu privirea, spală geamurile pline de urmele nasului mâței din dotare și, din când în când, pentru amuzamentul personal, pun în scenă Visul Unei Nopți de Vară în sufragerie.

Să ne lămurim, I’m a fucking princess. Dar pentru ăia care văd asta ca pe un lucru rău, hai să vă explic, într-un limbaj cât se poate de drăguț și potrivit vârstelor voastre psihice, ce naiba înseamnă asta. Înseamnă că sunt în stare să am grijă de mine, nu să mor de foame că nu știu să-mi fac o omletă. Înseamnă că nu mă las jucată ca la sârbă de toți puțiferii plini de ei, care cred că dacă au pectoralii numa buni să intre în sutienul meu din clasa șasea o să mă topesc și o să fac ochii ca la animeuri. Înseamnă că dacă mă calci pe coadă – ceea ce e foarte probabil, doar prin simplul motiv că respiri necorespunzător – o să-ți auzi ce nu ți-ai auzit toată viața; și dacă chiar ai tendințe sinucigașe și nu te potolești, o să ai o poveste la fel de drăguță ca cea a colegului meu Ștefan, din clasa a treia, care a fost scutit de o vizită la stomatolog după ce mi-a zis că Harry Potter e nașpa.

Păi mă, prințesă nu înseamnă rochițe roz cu volănașe, gentuțe de la Dior și pantofi cu toc de mărimea bețelor mele de ski. Aia înseamnă divuliță cu vise eroice la mașini albe, exagerat de scumpe pentru ce motorizare n-au,  buchetu’ ăla de enșpe mii de trandafiri numa bun de pus pe insta (#blessed) și cu un bronz uimitor, #nofilter, făcut la solar. Da, da, alea care zbiară când și-au rupt o unghie încercând să-și scoată pseudo-câinele din poșățâcă. Asta e o imagine stereotipică a ceea ce majoritatea  lumii înțelege când o tipă zice că-i prințesă, da?

Hai mă, prințeselor, astea pe bune, să clarificăm situația. Da, noi astea care dansăm de nebune în noroi la 4 dimineața, care preferăm pijamalele cu Batman, mâncăm meniul maxi de la Mec și bem o bere după, finuț. Să continuăm să spunem ce avem de spus, să îi luăm la mișto pe cei care și-o cer. Totuși, să nu o dăm în feminisme d-alea grave în care ne uităm la tipi ca la niște ființe inferioare bune numa de procreat sau în care spunem că putem face orice fac ei, mai bine, fiind pe tocuri. Că nu-i așa, ei cu ale lor, noi cu ale noastre, fiecare cu p***a mă-sii încercând să conviețuim prietenește, cu glume sexiste în repertoriu.

Da’ să revin la ideea de reproș că sunt o prințesă. Dacă pot să fac chestii pe care alții nu au cum, asta nu mă face o prințesă. Dacă am mai multe chestii decât au alții, asta nu mă face o prințesă. Da, poate puștoaică puțin prea răsfățată, da’ nu prințesă. Prințesă mă face ceea ce sunt, încăpățânarea și orgoliul și faptul că o să fac pe dracu-n patru să obțin ce vreau și ce merit. Prințesă mă fac singură, că așa vrea mușchiu’ meu. Prințesă mă face faptul că nu mi-e frică să spun ce simt, și să simt în primul rând. Și faptul că am o tiară luată de la reduceri pe care am purat-o când am făcut 18 ani, da’ astea-s detalii minore.

Deci și prin urmare, când te-apuci să-i reproșezi cuiva că-i prințesă, asigură-te totuși că nu o faci din propia-ți frustrare și așa zisa maturitate, că e de râsu’ curcilor. Ne-am înțeles?

 

Love love,

O prințesă.

NU AȘA!

16299068_1322962751058404_3262466069902034326_n
sursa mediafax.ro

Nu așa voiam să încep. Nu așa speram să se ajungă. Nu așa îmi doream să-mi petrec ultima iarnă de studenție. Da, mă dor degetele de la frig, nu-mi mai simt picioarele de la mers, sărit, iar mers, iar sărit. Și tot așa. Dar nu contează, până la urmă. Ca mine mai sunt încă nu știu câte zeci, sute, de mii de oameni din țara asta. Ca mine, sunt încă nu știu câte zeci de mii de studenți care sunt, din nou, afară. Sau părinți, sau bunici. Simplii, oameni.

Oameni, oameni care cred în ceva aparent utopic, o țară frumoasă și corectă. O țară, totuși, nu mai catolică decât Papa, dar în care pot să-și ducă viața fără să le fie frică de ziua de mâine, în care să-și poată scoate câinii la plimbare fără să fie acuzați de ceva. O țară pe care s-o poată numi ACASĂ!

Și totuși… am fost, din nou, în stradă. Și eu, poate și tu, sau cineva pe care îl cunoști. De ce? „Păi niște oameni răi, care au făcut prostii, au furat și au mințit, trebuiau să meargă la închisoare. Dar au făcut să scape basma curată, să nu mai meargă nicăieri, ba chiar să poată face alte prostii fără să le spună nimeni nimic.” Așa mi-am imaginat că i-aș explica copilului meu de ce ies supărată la protest, în timp ce vedeam părinți cu copiii în cârcă mergând și cântând alături de noi. Da, cântând, nu scandând. NOAPTEA ASTA AM CÂNTAT PENTRU CE MĂ DOARE!

Pentru că mă doare. Mă doare când îmi văd prietenii o dată, de două ori pe an, pentru că au plecat afară să învețe, zicând că aici nu se poate. Mă doare când o văd pe mama cu capul în acte, plătind taxa de nu știu ce sau nu știu cum, fel de fel de invenții. Mă doare, acum, să văd cum unii încercă să distrugă linia noastră melodică cu scandal și violență și minciuni.

S-a protestat la București. La Cluj am fost noi. Timișoara. Brașovul meu drag. Iași, Sibiu, toată țara. Chiar și la Londra. NEAM SĂTURAT, am văzut azi scris. There is a pun, gramatical vorbind. Și ieșim și mâine. Și poimâine. Și de fiecare dată când se va cere.

***a doua zi, după un examen și o noapte puțin nedormită

Puțin mai liniștită, totuși nervoasă. Doamne, mulțumesc că nu trebuie să o liniștesc pe mama, că nu trebuie să-i spun tatei că nu sunt cu huliganii. Că îmi văd profii cu noi în stradă, că bunică-mea îmi spune doar „ai grijă, sunt mândră de tine!”. Da, noi suntem. Tinerii frumoși și liberi, hipsteri, rockeri, corporatiști, hippie, sataniști, studenți, etichete peste etichete. O gașcă care urlă cu o singură voce și care sare în sincron mai ceva ca la Untold.

Vă multumesc, că înțelegeți. Că v-ați săturat. Că aveți bun simț și luptați așa cum țara asta nu a mai văzut. Mulțumesc Jandarmilor și Poliției că sunt cu noi, nu trebuie să o spună, o vedem în ochii lor atunci când merg cu noi 15 kilometri în fiecare seară, în zâmbetele pe care ni le întorc, chiar dacă și lor le este frig și au obosit. Le mulțumesc că au înțeles că noi NU AȘA vrem să ieșim din toată mizeria asta, că noi suntem ăia care le ducem ceai și flori.

Și voi, ăștia de ne-ați trezit? Nu plecăm. Vă vedem. Ceea ce faceți voi se numește lucru manual. Bun, mulțumesc. Altă întrebare?

P.S. : Plimbarea de seară, frumoșilor?