I solemnly swear I’m up to no good

Multă lume care mă cunoaște (sau doar a dat două scrolluri pe pagina mea de facebook) știe că sunt un Potterhead. Conform unei definiții găsite pe urbandictonary.com, Potterhead înseamnă ”Someone incredibly proud to be apart of the Harry Potter Generation and have stuck with Harry Until The Very End.” Anume, o gașcă de obsedați după vrăjitori și magie care se judecă între ei în funcție de casa în care sunt la Hogwarts (proud af Ravenclaw here). Pentru unii, dragostea asta se rezumă la ”am văzut filmele de n ori, am citit cărțile de z ori” și e fain universul cu pricina. Pentru alții, cum sunt eu, înseamnă mult, mult mai mult.

Ultima oară când țin clar minte că mi-a citit mama era prin clasa a doua, aveam vărsat de vânt și febră prea mare că să pot ține ochii deschiși, dar abia apăruse Harry Potter and the Goblet of Fire – pe care îl procuraseră ai mei prin ceva bișniță dubioasă, pentru că era duminică și pe vremea aia erau închise librăriile în weekend. Și eu făceam crize. Cred că a fost prima oară când mi-am dat seama cât de into Harry Potter eram, cu adevărat. Probabil au mai fost dăți în care mi-a citit mama și după episodul respectiv, dar nu mi-au rămas în minte la modul ăsta. Doar ce naiba, vorbim de Harry Potter și de unul dintre cele mai mari războaie pe care le-au dus ai mei între ei : încă nu știam să citesc când a venit mama acasă cu primele 2 volume, mi le-a citit, eu am luat-o complet razna, voiam absolut orice căcat pe care scria Harry Potter și tata ajunsese să ascundă orice băț din casă, altfel îl capcanam și chinuiam câinele crezând că fac vrăji. Următoarea criză legată de serie a fost când a apărut ultima carte. Legenda spune că, timp de două zile, mama îmi împingea pizza și clătite pe sub ușa de la cameră, să nu mor dracului de foame, nu că eram atentă la altceva înafară de carte. Nu, nu a fost chiar așa, dar oricum am avut o despresie destul de nasoală după ce      m-am încumetat să citesc și ultimele 3 capitole. Fuck, mi se terminase copilăria. Să nu uităm de episodul în care mama a intrat peste mine în cameră la 3 dimineața, în timp ce eu plângeam în hohote pentru că (spoiler alert!) murise Dumbledore în 6 sau în care mă sunau prietenii disperați să mă întrebe dacă-s okay acum un an, după ce am aflat de Alan Rickman. Și poveștile pot continua. 

Acum vreo lună, un prieten m-a întrebat ce e așa de special la povestea asta. Pentru mine, Harry Potter e mai mult decât o serie de cărți. E o lume în care îmi place să mă ascund cu zilele – fie că vorbim de filme sau de cărți. E prima carte pe care am citit-o la 7 ani de una singură și, datorită căreia, am ajuns să dezvolt o mică pasiune pentru literatură și citit. Sunt în depresie? Citesc HP. Am de scris licența? Maraton de HP. Îmi place de un tip și el nu a citit cărțile sau măcar să fii văzut filmele? NEXT! Mă plictisesc? Harry Potter. E ceva care m-a format ca om, care m-a învățat ce-i aia prietenie, dragoste, să ai un nas, că guvernul dă rateuri de cele mai multe ori (da, gașca OUG 13, nu voi m-ați învățat asta, sâc!!), să mă lupt pentru ce-mi doresc și pentru ce e drept, că oamenii cei mai ciudați sunt cei mai faini și mai curajoși pentru că sunt ei înșiși, că it’s leviOsa, not leviosA… (turns to page 394 on the list of what Queen Rowlling has taught me)… și că, într-un final, după multe sacrifcii, binele învinge răul. Pe scurt, să cred în ceva și să îndrăznesc să visez fără bariere. “For in dreams we enter a world that is entirely our own. Let them swim in the deepest ocean or glide over the highest cloud.”

Sunt generația Harry Potter. Încă îmi aștept scrisoarea pentru Hogwarts și cea mai mare insultă pe care mi-o poți aduce e să îmi spui ”muggle”, ”mudblood” sau ”Umbridge”. Orice mi se întâmplă, reușesc cumva să fac o legătură cu Harry sau cu oricare alt personaj din serie, și asta mă face să mă simt mai bine. Dacă aș începe cu o listă de mulțumiri, aș scrie încă vreo 5 romane pe tema asta, dar hei, niciodată nu e prea mult Harry Potter fanfiction în lume! Și pentru cei care zic că, într-o bună zi, o să îmi treacă, le arăt acel prim tatuaj pe care mi l-am făcut la 19 ani, o pereche de ochelari cu un fulger deasupra. Pentru că e ceva pe viață. Always.

Happy 20th anniversary Harry dear.

 

 

Mischief Managed.

Scrisoare absolut clișeică pentru mama

Dragă mama,

   Azi, de 8 Martie, m-am gândit să îmi exprim public eterna recunoștință față de ce ești pentru mine. Îmi este foarte greu să aleg un moment din viața noastră care să fie ilustru pentru această relație mamă-fiică normală, conformă normelor de conduită socială. Să fie oare atunci când, în clasa a șasea, te-ai oferit să-l lovești pe admiratorul meu din clasa a treia, metaforic vorbind, desigur, pentru a mă scăpa de el? Sau atunci când m-ai dus ”cu forța” la concertul ”fosilelor ambulante” de la The Rolling Stones, având numai doișpe ani? Prima țigară împreună? Cum ne țineam de mână și plângeam amândouă la ultimul film din seria Harry Potter? Hm, decizii, decizii.

   Știi, noi două avem o relație absolut clișeică. Te-ai dus la ședințele cu părinții îmbrăcată decent, cu tricoul ăla pe care scria ”I don’t give a fuck”. Și când a fost momentul să avem ”the talk”, ai fost extrem de detaliată și de doritoare de a mă informa. Am fost o dezamăgire când nu am ieșit la cine știe ce proteste, m-ai văzut ca pe ultima leneșă. Adică ai fost, după normele sociale desigur, o mamă groaznică. Dar, după normele mele și ale prietenilor mei, ai fost, ești și vei rămâne mama aia ”cool” care se rupe cu noi pe șlagărul trupei ”Regina”, intitulat ”Vreau să mă sparg liber”, ca o satanistă ce ești.

   Vreau să-ți mulțumesc, mami. Că nu ești ca alții. Că mă înțelegi, plus-minus pe acolo, cu toate vrăjelile și nebuniile mele. Că mergem împreună la concerte și că nu schimbi brusc canalul la TV, atunci când filmul la care ne uităm are o scenă în care doi comit acte indecente (care, fiind din filme, n-are nici cea mai mică treabă cu ce se întâmplă în realitate, așa că vom face mișto de asta). Că îmi spui că-s proastă când dau vreo dumă sau o comit destul de grav. Că nu te lași păcălită de 1 Aprilie când te sun și-ți zic că iar m-au exmatriculat ăștia, și-mi spui că e treaba mea. Că nu mă iei în brațe și-mi faci ”there there” când plâng ca proasta după curul unui ”capac de pipă, buton de lift, pitpalac etc.”. Că-mi accepți pisica. Vreau să-ți mulțumesc că ești mama și că avem o relație absolut normală, plictisitoare și care să nu iasă din tipar. Te iub, maimuță diabolică.

 

Much love,

Capră Bengaleză

P.S. : dacă te ia criza vârstei de 25 de ani și vrei să-ți faci tatuaj, let me know.

 

 

NU AȘA!

16299068_1322962751058404_3262466069902034326_n
sursa mediafax.ro

Nu așa voiam să încep. Nu așa speram să se ajungă. Nu așa îmi doream să-mi petrec ultima iarnă de studenție. Da, mă dor degetele de la frig, nu-mi mai simt picioarele de la mers, sărit, iar mers, iar sărit. Și tot așa. Dar nu contează, până la urmă. Ca mine mai sunt încă nu știu câte zeci, sute, de mii de oameni din țara asta. Ca mine, sunt încă nu știu câte zeci de mii de studenți care sunt, din nou, afară. Sau părinți, sau bunici. Simplii, oameni.

Oameni, oameni care cred în ceva aparent utopic, o țară frumoasă și corectă. O țară, totuși, nu mai catolică decât Papa, dar în care pot să-și ducă viața fără să le fie frică de ziua de mâine, în care să-și poată scoate câinii la plimbare fără să fie acuzați de ceva. O țară pe care s-o poată numi ACASĂ!

Și totuși… am fost, din nou, în stradă. Și eu, poate și tu, sau cineva pe care îl cunoști. De ce? „Păi niște oameni răi, care au făcut prostii, au furat și au mințit, trebuiau să meargă la închisoare. Dar au făcut să scape basma curată, să nu mai meargă nicăieri, ba chiar să poată face alte prostii fără să le spună nimeni nimic.” Așa mi-am imaginat că i-aș explica copilului meu de ce ies supărată la protest, în timp ce vedeam părinți cu copiii în cârcă mergând și cântând alături de noi. Da, cântând, nu scandând. NOAPTEA ASTA AM CÂNTAT PENTRU CE MĂ DOARE!

Pentru că mă doare. Mă doare când îmi văd prietenii o dată, de două ori pe an, pentru că au plecat afară să învețe, zicând că aici nu se poate. Mă doare când o văd pe mama cu capul în acte, plătind taxa de nu știu ce sau nu știu cum, fel de fel de invenții. Mă doare, acum, să văd cum unii încercă să distrugă linia noastră melodică cu scandal și violență și minciuni.

S-a protestat la București. La Cluj am fost noi. Timișoara. Brașovul meu drag. Iași, Sibiu, toată țara. Chiar și la Londra. NEAM SĂTURAT, am văzut azi scris. There is a pun, gramatical vorbind. Și ieșim și mâine. Și poimâine. Și de fiecare dată când se va cere.

***a doua zi, după un examen și o noapte puțin nedormită

Puțin mai liniștită, totuși nervoasă. Doamne, mulțumesc că nu trebuie să o liniștesc pe mama, că nu trebuie să-i spun tatei că nu sunt cu huliganii. Că îmi văd profii cu noi în stradă, că bunică-mea îmi spune doar „ai grijă, sunt mândră de tine!”. Da, noi suntem. Tinerii frumoși și liberi, hipsteri, rockeri, corporatiști, hippie, sataniști, studenți, etichete peste etichete. O gașcă care urlă cu o singură voce și care sare în sincron mai ceva ca la Untold.

Vă multumesc, că înțelegeți. Că v-ați săturat. Că aveți bun simț și luptați așa cum țara asta nu a mai văzut. Mulțumesc Jandarmilor și Poliției că sunt cu noi, nu trebuie să o spună, o vedem în ochii lor atunci când merg cu noi 15 kilometri în fiecare seară, în zâmbetele pe care ni le întorc, chiar dacă și lor le este frig și au obosit. Le mulțumesc că au înțeles că noi NU AȘA vrem să ieșim din toată mizeria asta, că noi suntem ăia care le ducem ceai și flori.

Și voi, ăștia de ne-ați trezit? Nu plecăm. Vă vedem. Ceea ce faceți voi se numește lucru manual. Bun, mulțumesc. Altă întrebare?

P.S. : Plimbarea de seară, frumoșilor?