I solemnly swear I’m up to no good

Multă lume care mă cunoaște (sau doar a dat două scrolluri pe pagina mea de facebook) știe că sunt un Potterhead. Conform unei definiții găsite pe urbandictonary.com, Potterhead înseamnă ”Someone incredibly proud to be apart of the Harry Potter Generation and have stuck with Harry Until The Very End.” Anume, o gașcă de obsedați după vrăjitori și magie care se judecă între ei în funcție de casa în care sunt la Hogwarts (proud af Ravenclaw here). Pentru unii, dragostea asta se rezumă la ”am văzut filmele de n ori, am citit cărțile de z ori” și e fain universul cu pricina. Pentru alții, cum sunt eu, înseamnă mult, mult mai mult.

Ultima oară când țin clar minte că mi-a citit mama era prin clasa a doua, aveam vărsat de vânt și febră prea mare că să pot ține ochii deschiși, dar abia apăruse Harry Potter and the Goblet of Fire – pe care îl procuraseră ai mei prin ceva bișniță dubioasă, pentru că era duminică și pe vremea aia erau închise librăriile în weekend. Și eu făceam crize. Cred că a fost prima oară când mi-am dat seama cât de into Harry Potter eram, cu adevărat. Probabil au mai fost dăți în care mi-a citit mama și după episodul respectiv, dar nu mi-au rămas în minte la modul ăsta. Doar ce naiba, vorbim de Harry Potter și de unul dintre cele mai mari războaie pe care le-au dus ai mei între ei : încă nu știam să citesc când a venit mama acasă cu primele 2 volume, mi le-a citit, eu am luat-o complet razna, voiam absolut orice căcat pe care scria Harry Potter și tata ajunsese să ascundă orice băț din casă, altfel îl capcanam și chinuiam câinele crezând că fac vrăji. Următoarea criză legată de serie a fost când a apărut ultima carte. Legenda spune că, timp de două zile, mama îmi împingea pizza și clătite pe sub ușa de la cameră, să nu mor dracului de foame, nu că eram atentă la altceva înafară de carte. Nu, nu a fost chiar așa, dar oricum am avut o despresie destul de nasoală după ce      m-am încumetat să citesc și ultimele 3 capitole. Fuck, mi se terminase copilăria. Să nu uităm de episodul în care mama a intrat peste mine în cameră la 3 dimineața, în timp ce eu plângeam în hohote pentru că (spoiler alert!) murise Dumbledore în 6 sau în care mă sunau prietenii disperați să mă întrebe dacă-s okay acum un an, după ce am aflat de Alan Rickman. Și poveștile pot continua. 

Acum vreo lună, un prieten m-a întrebat ce e așa de special la povestea asta. Pentru mine, Harry Potter e mai mult decât o serie de cărți. E o lume în care îmi place să mă ascund cu zilele – fie că vorbim de filme sau de cărți. E prima carte pe care am citit-o la 7 ani de una singură și, datorită căreia, am ajuns să dezvolt o mică pasiune pentru literatură și citit. Sunt în depresie? Citesc HP. Am de scris licența? Maraton de HP. Îmi place de un tip și el nu a citit cărțile sau măcar să fii văzut filmele? NEXT! Mă plictisesc? Harry Potter. E ceva care m-a format ca om, care m-a învățat ce-i aia prietenie, dragoste, să ai un nas, că guvernul dă rateuri de cele mai multe ori (da, gașca OUG 13, nu voi m-ați învățat asta, sâc!!), să mă lupt pentru ce-mi doresc și pentru ce e drept, că oamenii cei mai ciudați sunt cei mai faini și mai curajoși pentru că sunt ei înșiși, că it’s leviOsa, not leviosA… (turns to page 394 on the list of what Queen Rowlling has taught me)… și că, într-un final, după multe sacrifcii, binele învinge răul. Pe scurt, să cred în ceva și să îndrăznesc să visez fără bariere. “For in dreams we enter a world that is entirely our own. Let them swim in the deepest ocean or glide over the highest cloud.”

Sunt generația Harry Potter. Încă îmi aștept scrisoarea pentru Hogwarts și cea mai mare insultă pe care mi-o poți aduce e să îmi spui ”muggle”, ”mudblood” sau ”Umbridge”. Orice mi se întâmplă, reușesc cumva să fac o legătură cu Harry sau cu oricare alt personaj din serie, și asta mă face să mă simt mai bine. Dacă aș începe cu o listă de mulțumiri, aș scrie încă vreo 5 romane pe tema asta, dar hei, niciodată nu e prea mult Harry Potter fanfiction în lume! Și pentru cei care zic că, într-o bună zi, o să îmi treacă, le arăt acel prim tatuaj pe care mi l-am făcut la 19 ani, o pereche de ochelari cu un fulger deasupra. Pentru că e ceva pe viață. Always.

Happy 20th anniversary Harry dear.

 

 

Mischief Managed.

Advertisements

Prințese – explicativ și nu numai

Asta e o altă poveste din seria celor cu zâne și spiriduși. Da, poveștile alea ale mele în care Făt-Frumos e mirific și eu dansez sub luna plină cu un unicorn. Sau culmea, nu e tocmai așa. Că prințișoru’ s-a dovedit a fi un bou, eu habar nu am să dansez și unicornu’ cred că s-a-mpușcat de plictiseală.

Păi, în ultimele două săptămâni, am fost acuzată, în repetate rânduri, de aceiași presoană, că sunt o prințesă. Auzi, eu, prințesă! Hai, repejor, mâna sus ăia care nu m-au auzit măcar o dată în viață spunând asta, eu cu gurița mea. Da mă, sunt o fucking prințesă, probleme? Îs atât de prințesă încât activitatea mea preferată e să stau în geam și să le fac cu mâna trecătorilor, în timp ce armata mea de spiriduși de casă îmi calcă coșu’ ăla de rufe care stă de-o săptămână și mă sfidează cu privirea, spală geamurile pline de urmele nasului mâței din dotare și, din când în când, pentru amuzamentul personal, pun în scenă Visul Unei Nopți de Vară în sufragerie.

Să ne lămurim, I’m a fucking princess. Dar pentru ăia care văd asta ca pe un lucru rău, hai să vă explic, într-un limbaj cât se poate de drăguț și potrivit vârstelor voastre psihice, ce naiba înseamnă asta. Înseamnă că sunt în stare să am grijă de mine, nu să mor de foame că nu știu să-mi fac o omletă. Înseamnă că nu mă las jucată ca la sârbă de toți puțiferii plini de ei, care cred că dacă au pectoralii numa buni să intre în sutienul meu din clasa șasea o să mă topesc și o să fac ochii ca la animeuri. Înseamnă că dacă mă calci pe coadă – ceea ce e foarte probabil, doar prin simplul motiv că respiri necorespunzător – o să-ți auzi ce nu ți-ai auzit toată viața; și dacă chiar ai tendințe sinucigașe și nu te potolești, o să ai o poveste la fel de drăguță ca cea a colegului meu Ștefan, din clasa a treia, care a fost scutit de o vizită la stomatolog după ce mi-a zis că Harry Potter e nașpa.

Păi mă, prințesă nu înseamnă rochițe roz cu volănașe, gentuțe de la Dior și pantofi cu toc de mărimea bețelor mele de ski. Aia înseamnă divuliță cu vise eroice la mașini albe, exagerat de scumpe pentru ce motorizare n-au,  buchetu’ ăla de enșpe mii de trandafiri numa bun de pus pe insta (#blessed) și cu un bronz uimitor, #nofilter, făcut la solar. Da, da, alea care zbiară când și-au rupt o unghie încercând să-și scoată pseudo-câinele din poșățâcă. Asta e o imagine stereotipică a ceea ce majoritatea  lumii înțelege când o tipă zice că-i prințesă, da?

Hai mă, prințeselor, astea pe bune, să clarificăm situația. Da, noi astea care dansăm de nebune în noroi la 4 dimineața, care preferăm pijamalele cu Batman, mâncăm meniul maxi de la Mec și bem o bere după, finuț. Să continuăm să spunem ce avem de spus, să îi luăm la mișto pe cei care și-o cer. Totuși, să nu o dăm în feminisme d-alea grave în care ne uităm la tipi ca la niște ființe inferioare bune numa de procreat sau în care spunem că putem face orice fac ei, mai bine, fiind pe tocuri. Că nu-i așa, ei cu ale lor, noi cu ale noastre, fiecare cu p***a mă-sii încercând să conviețuim prietenește, cu glume sexiste în repertoriu.

Da’ să revin la ideea de reproș că sunt o prințesă. Dacă pot să fac chestii pe care alții nu au cum, asta nu mă face o prințesă. Dacă am mai multe chestii decât au alții, asta nu mă face o prințesă. Da, poate puștoaică puțin prea răsfățată, da’ nu prințesă. Prințesă mă face ceea ce sunt, încăpățânarea și orgoliul și faptul că o să fac pe dracu-n patru să obțin ce vreau și ce merit. Prințesă mă fac singură, că așa vrea mușchiu’ meu. Prințesă mă face faptul că nu mi-e frică să spun ce simt, și să simt în primul rând. Și faptul că am o tiară luată de la reduceri pe care am purat-o când am făcut 18 ani, da’ astea-s detalii minore.

Deci și prin urmare, când te-apuci să-i reproșezi cuiva că-i prințesă, asigură-te totuși că nu o faci din propia-ți frustrare și așa zisa maturitate, că e de râsu’ curcilor. Ne-am înțeles?

 

Love love,

O prințesă.

Scrisoare absolut clișeică pentru mama

Dragă mama,

   Azi, de 8 Martie, m-am gândit să îmi exprim public eterna recunoștință față de ce ești pentru mine. Îmi este foarte greu să aleg un moment din viața noastră care să fie ilustru pentru această relație mamă-fiică normală, conformă normelor de conduită socială. Să fie oare atunci când, în clasa a șasea, te-ai oferit să-l lovești pe admiratorul meu din clasa a treia, metaforic vorbind, desigur, pentru a mă scăpa de el? Sau atunci când m-ai dus ”cu forța” la concertul ”fosilelor ambulante” de la The Rolling Stones, având numai doișpe ani? Prima țigară împreună? Cum ne țineam de mână și plângeam amândouă la ultimul film din seria Harry Potter? Hm, decizii, decizii.

   Știi, noi două avem o relație absolut clișeică. Te-ai dus la ședințele cu părinții îmbrăcată decent, cu tricoul ăla pe care scria ”I don’t give a fuck”. Și când a fost momentul să avem ”the talk”, ai fost extrem de detaliată și de doritoare de a mă informa. Am fost o dezamăgire când nu am ieșit la cine știe ce proteste, m-ai văzut ca pe ultima leneșă. Adică ai fost, după normele sociale desigur, o mamă groaznică. Dar, după normele mele și ale prietenilor mei, ai fost, ești și vei rămâne mama aia ”cool” care se rupe cu noi pe șlagărul trupei ”Regina”, intitulat ”Vreau să mă sparg liber”, ca o satanistă ce ești.

   Vreau să-ți mulțumesc, mami. Că nu ești ca alții. Că mă înțelegi, plus-minus pe acolo, cu toate vrăjelile și nebuniile mele. Că mergem împreună la concerte și că nu schimbi brusc canalul la TV, atunci când filmul la care ne uităm are o scenă în care doi comit acte indecente (care, fiind din filme, n-are nici cea mai mică treabă cu ce se întâmplă în realitate, așa că vom face mișto de asta). Că îmi spui că-s proastă când dau vreo dumă sau o comit destul de grav. Că nu te lași păcălită de 1 Aprilie când te sun și-ți zic că iar m-au exmatriculat ăștia, și-mi spui că e treaba mea. Că nu mă iei în brațe și-mi faci ”there there” când plâng ca proasta după curul unui ”capac de pipă, buton de lift, pitpalac etc.”. Că-mi accepți pisica. Vreau să-ți mulțumesc că ești mama și că avem o relație absolut normală, plictisitoare și care să nu iasă din tipar. Te iub, maimuță diabolică.

 

Much love,

Capră Bengaleză

P.S. : dacă te ia criza vârstei de 25 de ani și vrei să-ți faci tatuaj, let me know.