I solemnly swear I’m up to no good

Multă lume care mă cunoaște (sau doar a dat două scrolluri pe pagina mea de facebook) știe că sunt un Potterhead. Conform unei definiții găsite pe urbandictonary.com, Potterhead înseamnă ”Someone incredibly proud to be apart of the Harry Potter Generation and have stuck with Harry Until The Very End.” Anume, o gașcă de obsedați după vrăjitori și magie care se judecă între ei în funcție de casa în care sunt la Hogwarts (proud af Ravenclaw here). Pentru unii, dragostea asta se rezumă la ”am văzut filmele de n ori, am citit cărțile de z ori” și e fain universul cu pricina. Pentru alții, cum sunt eu, înseamnă mult, mult mai mult.

Ultima oară când țin clar minte că mi-a citit mama era prin clasa a doua, aveam vărsat de vânt și febră prea mare că să pot ține ochii deschiși, dar abia apăruse Harry Potter and the Goblet of Fire – pe care îl procuraseră ai mei prin ceva bișniță dubioasă, pentru că era duminică și pe vremea aia erau închise librăriile în weekend. Și eu făceam crize. Cred că a fost prima oară când mi-am dat seama cât de into Harry Potter eram, cu adevărat. Probabil au mai fost dăți în care mi-a citit mama și după episodul respectiv, dar nu mi-au rămas în minte la modul ăsta. Doar ce naiba, vorbim de Harry Potter și de unul dintre cele mai mari războaie pe care le-au dus ai mei între ei : încă nu știam să citesc când a venit mama acasă cu primele 2 volume, mi le-a citit, eu am luat-o complet razna, voiam absolut orice căcat pe care scria Harry Potter și tata ajunsese să ascundă orice băț din casă, altfel îl capcanam și chinuiam câinele crezând că fac vrăji. Următoarea criză legată de serie a fost când a apărut ultima carte. Legenda spune că, timp de două zile, mama îmi împingea pizza și clătite pe sub ușa de la cameră, să nu mor dracului de foame, nu că eram atentă la altceva înafară de carte. Nu, nu a fost chiar așa, dar oricum am avut o despresie destul de nasoală după ce      m-am încumetat să citesc și ultimele 3 capitole. Fuck, mi se terminase copilăria. Să nu uităm de episodul în care mama a intrat peste mine în cameră la 3 dimineața, în timp ce eu plângeam în hohote pentru că (spoiler alert!) murise Dumbledore în 6 sau în care mă sunau prietenii disperați să mă întrebe dacă-s okay acum un an, după ce am aflat de Alan Rickman. Și poveștile pot continua. 

Acum vreo lună, un prieten m-a întrebat ce e așa de special la povestea asta. Pentru mine, Harry Potter e mai mult decât o serie de cărți. E o lume în care îmi place să mă ascund cu zilele – fie că vorbim de filme sau de cărți. E prima carte pe care am citit-o la 7 ani de una singură și, datorită căreia, am ajuns să dezvolt o mică pasiune pentru literatură și citit. Sunt în depresie? Citesc HP. Am de scris licența? Maraton de HP. Îmi place de un tip și el nu a citit cărțile sau măcar să fii văzut filmele? NEXT! Mă plictisesc? Harry Potter. E ceva care m-a format ca om, care m-a învățat ce-i aia prietenie, dragoste, să ai un nas, că guvernul dă rateuri de cele mai multe ori (da, gașca OUG 13, nu voi m-ați învățat asta, sâc!!), să mă lupt pentru ce-mi doresc și pentru ce e drept, că oamenii cei mai ciudați sunt cei mai faini și mai curajoși pentru că sunt ei înșiși, că it’s leviOsa, not leviosA… (turns to page 394 on the list of what Queen Rowlling has taught me)… și că, într-un final, după multe sacrifcii, binele învinge răul. Pe scurt, să cred în ceva și să îndrăznesc să visez fără bariere. “For in dreams we enter a world that is entirely our own. Let them swim in the deepest ocean or glide over the highest cloud.”

Sunt generația Harry Potter. Încă îmi aștept scrisoarea pentru Hogwarts și cea mai mare insultă pe care mi-o poți aduce e să îmi spui ”muggle”, ”mudblood” sau ”Umbridge”. Orice mi se întâmplă, reușesc cumva să fac o legătură cu Harry sau cu oricare alt personaj din serie, și asta mă face să mă simt mai bine. Dacă aș începe cu o listă de mulțumiri, aș scrie încă vreo 5 romane pe tema asta, dar hei, niciodată nu e prea mult Harry Potter fanfiction în lume! Și pentru cei care zic că, într-o bună zi, o să îmi treacă, le arăt acel prim tatuaj pe care mi l-am făcut la 19 ani, o pereche de ochelari cu un fulger deasupra. Pentru că e ceva pe viață. Always.

Happy 20th anniversary Harry dear.

 

 

Mischief Managed.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s